O pereche de şosete noi = Burta plină pentru o seară

Acum 15 ani frecventam cursurile liceale la oraş. Eram unul dintre băieţii de la ţară care se putea făli acasă că face şcoli înalte ca Budulea Taichii. Pe lîngă frecventarea cursurilor mă îndeletniceam şi cu zăcutul la internat. Asta consta în coabitarea cu alte 17 persoane în aceeaşi cameră într-un spaţiu strîmt cu paturi supraetajate, adică un fel de sală de aşteptare cu aceeaşi protagonişti. Mîncam la cantina liceului 3 mese pe zi, care în loc să ne sature, parcă ne accentuau şi mai mult foamea. Aşa că slănina, parizerul şi untura procurate de pe-acasă sau din prăvălie erau nu atît bonus, cît necesitate.

Pe vremea aceea am cunoscut-o pe Cristina la ceva concert de întunecaţi. Fragedă, trupeşă, frumoasă şi iubitoare de metal. M-am copt imediat. Cristina, însă, a vrut să rămînem doar prieteni. Şi m-am gîndit că decît să ajungem străini, mai bine totuşi să-i văd în treacăt chipul cîteodată. Alegerea nu a fost dintre cele mai rele pentru că Cristina locuia la oraş şi mai treceam în vizită cam o dată la 2 săptămîni. Mai ascultam nişte răcnitori, mai rosfoiam cîte un Heavy Metal Magazine, mai aducea mama ei cîte-un bliduţ de pită unsă cu ceva şi parcă eram mai multumit de senzaţia de saţietate decît de eventualele drame amoroase la care am fi putut ajunge. Dragostea bărbatului, care trece prin stomac, nu poate supravieţui fără mîncare, însă stomacul fără amor merge înainte.

Partea şi mai grozavă era că de fiecare dată cînd salutam de plecare, mama Cristinei îmi punea în mînă punguţa cu provizii pentru că şi eu ştiu cum e să stai la cămin. Şi deşi mă ruşinam la început, ajuns la internat, în compania colocatarilor, sfîşiam plăcintele şi curăţam borcanele de zacuscă şi marmeladă.

Singurul efort pe care-l presupunea o vizită la Cristina era un telefon de bun simţ înainte şi descălţarea odată pătruns în casă. Telefonul nu era un capăt de lume, însă şosetele curate presupuneau un efort considerabil. Şi asta pentru că în cămin funcţiona principiul socialist fiecare munceşte şi produce cît poate şi primeşte cît are nevoie. Adică cine-şi spăla lenjeria intimă, nu avea neaparat parte de ea, ci dădea şansa celor leneşi să o poarte deoarece uscătorul de rufe era caloriferul camerei şi cine ajungea cel dintîi să desprindă textila cartonată de pe elemenţi, o purta.

În condiţiile astea o vizită la Cristina însemna de obicei o pereche de ciorapi noi. Nu ăsta era baiul, ci locul unde să-i schimbi pe cei rupţi, desperecheaţi şi mirositori cu care porneai de la cămin. Locul ideal era baia Cristinei cu pretextul unei micţiuni urgente, însă-mi era ruşine obrazului să pătrund de fiecare dată în baia copilei şi să mă descalţ abia intrat pe uşă. Aşa că de multe ori am refuzat invitaţia de a mă prezenta să alung singurătatea Cristinei. Asta pînă să descopăr liftul din bloc. Cristina locuia la etajul doi. Io aveam nevoie de 10 etaje să exorcizez încălţările. Obişnuiam să apăs botonul, desfăceam şiretul şi scoteam punga pentru şosetele puturoase şi iar apăsam butonul şi îmi căutam echilibrul ca să rezolv problema ciorapilor. Obişnuiam să strîng cîte-un om, doi la uşa liftului pînă să ies biruitor cu dihăniile împachetate.

La una din vizite am uitat să iau pungă pentru depozitarea sconcşilor şi în criză de idei, i-am îndesat cîte unul în fiecare bocanc, aşa mai spre vîrf. Am lăsat limba încălţării aplecată să nu răzbească duhoarea şi mi-am văzut de treabă. Asta pînă în momentul plecării cînd Cristina a zărit bocancii care i-au amintit de nu ştiu ce muzicant pletos care avea o pereche identică şi a dat să-i vadă mai de aproape. Io, care deşi nu mai eram amorezat de mult, ţineam totuşi la sănătatea Cristinei, i-am smuls papucul din mînă şi am încercat să-i explic că am termen fix de ajuns la cămin şi nu e loc de întîrziere şi nostalgii cu bocanci. Nu o prea priceput fata graba mea subită, însă i-am explicat după cîteva zile cam ce fac io în lift şi de ce nu-i îngădui să pună mîna pe încălţări.

Cristina, ca o damă bună ce era, s-a opărit de rîs şi mi-a îngăduit de atunci să nu mă descalţ cînd îi calc pragul. Punguţa de rămas bun era aceeaşi şi mă aştepta mereu la plecare în mîna mamei Cristinei. Scăpasem de ruşine şi de investiţia minimă în perechea nouă de ciorapi care-mi deschidea poarta, mie şi colegilor de suferinţă, către o seară de saţietate.

Topul dezamăgirilor

Bine că ai venit pe la noi, că ţi-am pregătit mîncarea preferată, zice sfetnicul. Stau năuc şi mă întreb unde o fi găsit el soiul de mîncare ce mă întoace pe dos în mod pozitiv. Nu de alta, dar nu ştiam să am poeţi⁄poezii preferate, muzici preferate, actori⁄filme preferate, soiuri de mîncare preferate. Apreciez o mîncare bine gătită, însă nu fac nu ştiu ce nazuri dinaintea blidului plin. Oricum, sfetnicul m-a asigurat că s-a preocupat de orgasmul papilelor mele gustative. Asta în condiţiile în care el curăţă doar ceapa şi eventual usturoiul necesar preparării celor aşternute pe masă de nevasta lui.

Soiul preparat a fost un soi de mazăre cu zahăr care mi-a întors stomacul pe dos. Am dus sub nas două îmbucături după care m-am scuzat sub pretextul saţietăţii deşi dădeam în ulcer de flămînd ce eram.

Zilele trecute sfetnicul mă anunţă prin ambasador că aşteaptă vizita mea întrucît a găsit o bere cehească fantastică la super ofertă. Fără să pun gura pe clondir, am bănuit că licorea miraculoasă trebuie să fie un soi de sloboz de raft, adică asemănătoare apei cu clăbuc low-cost cu care angajaţii prăvăliei spală rafturile de praf.

Nu am ajuns să-mi demonstrez teoria pentru că la două zile de la invitaţia sfetnicului, berea era topită şi vidul domnea în sticloanţă. Totuşi nu m-am răbdat să nu verific eticheta produsului de sorginte cehească fabricat în jud. Prahova, sat Nedelea, comuna Ariceştii Rahtivani.

Am decis împreuna cum vrea ea

Acum un an jumate am lăsat-o gravidă pe una. Pe nevastă-mea. Şi în timp ce creştea creatura înăuntrul ei, nevasta mă tot futea la melodie să căutăm împreună un nume potrivit pentru Goa'uldul în dezvoltare. Io ştiam că nu are rost să pierd vremea de pomană pentru că în cele din urmă numele ales de ea o să fie cel pe care vietatea îl va purta o viaţă-ntreagă, însă la insistenţele consoartei am cedat.

Astfel am întocmit liste pe care le confruntam şi pe care le mototoleam în timp ce mi se părea că în loc să ne apropie, miniBuha ne îndepărta. Evident că nu cu mult înainte de a ieşi din ou noisefactorul, domna mi-a spus că am hotărît împreună ca numele lui/ei să fie cel ales de ea. Nu m-am tulburat pentru că ştiam cu luni înainte, ca să nu zic că ştiam de cînd lumea că nu sînt un factor de decizie în chestiunile afective ale familiei.

Ceea ce totuşi m-a pus pe gînduri a fost faptul că nevasta, în îndelung răbdarea şi mult milostivirea ei, a decis ca al doilea nume al copilului să fie cel ales de mine. Acum, oricine ştie că al doilea nume este nebăgat în seamă(asta în cazul în care nu ai colegi de facultate care-şi nenorocesc singuri computerul şi te sună la miez de noapte să te întrebe ce s-a întîmplat pentru că ei nu au făcut nimic rău - despre asta, mai pe larg, în viitor), dar problema principală este că alegînd un al doilea nume pentru un copil îţi tai craca posibilităţii de a da următoarei vietăţi acel nume.

Ştiu că important este să fie sănătos, iubit, îngrijit etc., dar dincolo de clişeele de bun simţ am impresia că o să-mi strig copilul pe numele de familie ca să mă simt şi io bărbat în casă. Sau bărbăţia nu stă în asta?!